Azore, insulele verzi

DSC04118

“Insula paradisiaca situata in mijlocul Atlanticului, asemanatoare peisagistic cu Islanda dar mai calda si, daca se poate, mult mai putin turistica”. Cam asa a sunat in mare cautarea mea matrimoniala pe Google ce avea sa ma conduca intr-un final catre insula San Miguel, parte a Arhipelagului Azore.

Azorele sunt insule aflate la vreo 2000 de km vest de patria mama, Portugalia . Dintre toate cea mai mare si spectaculoasa este insula San Miguel, cu capitala in cochetul orasel Ponta Delgada, locul unde am aterizat in siguranta impreuna cu restul pasagerilor Ryanair pe data de 29 mai 2017. De cum am aterizat ne-am lovit de prima dintr-un lung sir de asemanari cu Islanda: era al naibii de frig.

Se pare ca statutul de insula in mijlocul Atlanticului iti confera certitudinea unei clime extrem de schimbatoare. Acum poate fi cea mai densa ceata intalnita, apoi imediat soare stralucitor, o repriza de ploaie zdravana urmata de o noua runda de ceata…toate astea intr-un interval de 19,5 minute. O combinatie destul de enervanta pentru un fotograf ahtiat dupa o predictibilitate oarescare. Asa ca vanatoarea de privelisti a devenit mai ceva ca vanatoarea de aurora boreala din Islanda.

Peisajele insa (atunci cand se pot vedea) sunt fix genul ala de imagini pentru care au fost create toate expresiile alea tampe ce descriu starea de veneratie in fata naturii. Fiind insula eminamente vulcanica, San Miguel este plina de foste cratere, devenite acum lacuri in toate spectrele de verde si albastru, ce poarta denumirea oficiala de ” Lagoa”. Alta urmare a activitatii magmatice sunt izvoarele si baile termale destept valorificate in diverse paduri si parcuri tropicale. Unele chiar sunt intr-atat de cumsecade incat izvorasc direct la ocean, formand impreuna cu solul vulcanic si apa marii niste piscine naturale de toata frumusetea.

Insula San Miguel este de asemenea plina de asa numitele “miradouro-uri”, puncte de belvedere sau, cum se zice prin meleagurile natale, locuri di undi si vedi frumos. Zeci de miradouro-uri, unele mai spectaculoase altele mai putin, unele mai turistice altele deloc, pare ca la fiecare colt de sosea gasesti un astfel de loc.

In Azore am mancat cel mai bun peste si, spre uriasa-mi surprindere, cel/cea mai bun/a steak din viata mea. Aici am vazut pentru prima oara o balenuta si am costatat cu destula mandrie ca nu am rau de mare…spre deosebire Lori, mai putin norocoasa din punctul asta de vedere. Si tot aici am descoperit linistea profunda pe care o produce zgomotul unei cascade ce se varsa direct in valurile oceanului.

Dar poate cel mai mult mi-a placut si m-a incantat lipsa turistilor, a vaselor de croaziera si a autocarelor, they have not been missed. Cum au ramas Azorele inca neprihanite din punct de vedere turistic ramane un mister. Sper doar ca producatorii jocurilor cu tronuri sa nu citeasca acest post…vreodata.

Advertisements

Auschwitz – ………..

DSC06279 (2)

“Whoever saves a life, saves the world entire” zice un precept din Talmud, rostit la finalul celebrului film “Lista lui Schindler”. Foarte frumos…putem atunci afirma, per a contrario, ca cine omoară o viata omoară lumea întreaga? Dar dacă omoară 6 milioane de vieți? Ori mai multe?

DSC06258

Am vizitat Auschwitz-ul într-o friguroasa și ploioasa zi de August. Da, ați citi bine, am vizitat, pentru ca în zilele noastre Auschwitz-ul a devenit atracție turistica, pelerinaj de selfie-uri. Iți rupi o zi din concediu pentru a vizita lagărul…e cool.

 

După cum spuneam, ziua nu era dintre cele mai plăcute, dar acolo ploaia nu face decât sa adauge un strop de veridicitate și dramatism peisajului general. Îți vine sa zici “la naiba, dacă evreii au indurat atâtea, pot și eu sa suport câțiva stropi de ploaie”.

Turul începe cu lagărul de la Auschwitz I, locul unde tronează teribila amăgire “Arbeit Macht Frei”. In clădirile perfect conservate, înconjurate încă de garduri din sarma ghimpata, sunt expuse grămezi peste grămezi din lucrurile personale ale evreilor care, odată ajunși acolo, nu mai prea aveau ce face cu ele: încălțăminte, oale de noapte, creme de ras, păr… 

La vreo 50 de metri de camera de gazare se afla fosta locuința a lui Rudolf Hoess , comandantul lagărului de la Auschwitz, clădirea în care acesta locuia împreuna cu familia sa. Îmi și imaginez cum după o epuizanta zi de gazat copii evrei ajungea acasă sa joace turca cu ai lui.

 

Dar pentru ca la un moment dat Auschwitz I nu mai făcea fata mașinăriei de ucis naziste, aceștia din urma au construit în graba al doilea lagăr, Birkenau, la câțiva kilometri și mult mai mare decât primul. Peste 1 milion de oameni și-au găsit aici sfârșitul, în majoritate evrei. In fiecare zi zeci de trenuri treceau prin acum celebra poarta a lagărului de la Birkenau, ticsite cu mii de evrei aduși precum vitele din toate colturile Europei, 90% dintre ei coborând din tren direct în camerele de gazare. Restul erau puși la munca forțata, locuind în condiții inimaginabile unde sufereau de frig, foame, nenumărate boli, toți ajungând în final, iremediabil, în unul dintre cele 6 crematorii de la Birkenau. Intre 5000 și 6000 de cadavre erau incinerate, zilnic!!!, în perioada de glorie a lagărului. Deși distruse de naziști la finalul războiului, multe urme ale iadului de la Birkenau au supraviețuit ca sa spună povestea mai departe.

Ironia face ca și în prezent lagărul de la Auschwitz-Birkenau sa primească, în mod voluntar de asta data, mii de oameni în fiecare zi. Locul evreilor a fost luat de turiști și indiferent ce am spune, trăim într-o lume mult mai buna.

 

La finalul turului Lore mi-a adresat o întrebare, pe cat de retorica, pe atât de interesanta: “Oare cum de a permis Dumnezeu asa atrocități?”. In primul rand mintea umana nu poate concepe “asa atrocități”. Sigur, îți poți oarecum imagina, dar cu haine groase pe tine și cu burta plina, nu poți concepe. Cu gândul la Sighet și la alte lagăre comuniste unde s-au petrecut orori comparabile cu Auschwitz, doar ca mult mai puțin marketate, n-am știut ce răspuns sa-i dau. Prefer sa cred, cu tărie, ca au fost multe altele pe care nu Le-a permis și de care nu vom ști niciodată.

DSC06268

Sankt Petersburg – Orasul lui Petru cel Mare

DSC0368144.jpg

Urăsc Rusia.

O urăsc caci din cauza Rusiei bunicii mei au dus o viata chinuita. O urăsc deoarece comunismul a distrus cultura, intelectualitatea și valorile poporului roman, iar eu personal cred ca tot haosul în care trăim ni se trage de la rusi.

Cu toate astea, nu urăsc cultura rusa, istoria rusa pana la 1917 și, cu atât mai mult, nu urăsc rusii…complicat. Cu aceste gânduri și simțiri am plecat sa descopăr Sankt Petersburg-ul, orașul lui Petru cel Mare.

 

Continue reading

Islanda – Tara fericirii

30

I se zice “the Land of Fire and Ice”. De “ice” am avut parte, de “fire”, din fericite, foarte putin. Spun din fericire pentru ca atunci cand e vorba de foc de obicei se refera la eruptia vreunui vulcan (sau mai multi) care reusesc sa perturbe toata tara si, cateodata, lumea intreaga. Tara, dupa cum era deja evident, este Islanda…da da, acea insula indepartata, de 300.000 de suflete, care totusi stie si fotbal si handbal si turism si sa revina din crize economice.

Am petrecut 10 zile in Islanda, putin la scara unei vieti, destul de mult la scara unui concediu de corporatist. Si dupa 10 zile, la plecare, tot nu am reusit sa imi dau seama daca islandezii sunt norocosi ca sunt islandezi sau nu. Continue reading

Atena – Intre mit si tzatziky

DSC09419.jpg

Am plecat cu asteptari foarte mici la Atena. Si asta din diferite motive, toate izvorand din cele auzite, desigur: ba ca e murdara si nesigura, ba ca nu ai ce vedea in afara de niste ruine, ba ca e plina de refugiati, samd. Imi si imaginam un oras full de sirieni amarati ce isi fac nevoile la orice colt de strada, laolalta cu alti amarati, grecii. Asta si impresia generala ca atunci cand spui Grecia te gandesti la insule, mare albastra, nisip fin, all inclusive, iar Atena e doar asa, poate o excursie de o zi, aruncata acolo la dus sau la intors.

Doar ca, odata ajuns acolo (multumesc din nou Ryanair), perceptia mea pre-setata s-a schimat cu 180 de grade si am descoperit un oras chiar plin de farmec, istorie, viata si alte cuvinte din astea fensi folosite pentru a descrie o stare. A, si mai presus de toate, surprinzator de curat. Urmele olimpice din 2004 inca se mai vad.

Continue reading

Muntenegru – Un munte nu chiar atat de negru

Montenegro, Kotor Bay.jpg

Crna Gora – am auzit aceasta denumire prima oara in 2014. Era festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de Iarna din Rusia, la care am asistat live (la televizor, desigur). Dintr-o data, aud la difuzorul de pe stadionul olimpic vocea dura si grava a crainicului rus: Crna Gora. Pe moment am crezut ca asta inseamna “mainile sus!” sau “la munca silnica cu voi!”. Dar din fericire nu, nu asta inseamna. Crna Gora este numele oficial al statului Muntenegru.

Fiind cea mai tanara unanim recunoscuta tara a Europei, fosta parte a Yugoslaviei, Muntenegru a scapat relativ ieftin din crancenul razboi Iugoslav din anii 90′. Majoritar ortodoxa, precum aprigul vecin Sarb, si-a dobandit independenta in anul 2006, iar acum se indreapta cu pasi repezi spre NATO si UE, urmand modelul mai harnicului vecin, Croatia. Moneda nationala: Euro 🙂

Continue reading

Istanbul – Orasul de pe Bosfor

DSC07573 (2).jpg

Am pasit prima (si singura) oara in Istanbul pe vremea cand aeroportul international Atatürk era inca sigur, piata Taksim era loc de promenada pasnica, pe strazile pline din cartierul central Sultanahmet explodau numai blitz-urile aparatelor de fotografiat iar hulitul Erdogan era inca destul de simpatic…

Istanbul, necapitala Turciei, este insa cel mai mare oras al tarii. Atat de mare incat, neoficial, dispune de 17-18 milioane de locuitori. Toata populatia Romaniei inghesuita pe o suprafata de marimea judetului Ialomita. E ceva aglomeratie, un cuvant care descrie perfect prima interactiune cu orasul aflat pe doua continente, despartit de stramtoarea Bosfor. Fie ca este dimineata devreme, la pranz sau seara tarziu, forfota este omniprezenta iar starzile sunt pline de vanzatori ambulanti, pregatiti sa iti faca super oferte la orice pereche de adidasi originali Make, doar pentru ca esti consatean cu marele Hagi.

Continue reading

Maroc partea II – Muntii Atlas

1.jpg

Muntii Altas…tin minte cum, in Gibraltar fiind, ma uitam peste “garla” si, la mare departare, se puteau distinge muntii Atlas. Ca niste himere, eram absolut fascinat de ei si de tot ce ar putea reprezenta Marocul. O lume total diferita de ce stiam eu in Europa cea de toate zilele.

Ei iata ca, 2 ani mai tarziu, pasii si, mai ales, avionul m-au purtat spre Maroc, impreuna cu cei din TravelSelfie.ro. Si, inevitabil, spre impunatorii Munti Atlas. Nu stiu de ce, poate datorita numelui, dar un singur cuvant pot gasi ca sa ii descriu: primordialitate.

Dar sa revenim…ca sa ajungi in desert dinspre Marrakesh ruta este una singura. Sunt de fapt doua, in functie de partea desertului Sahara in care te duci. Dar cert e ca drumul invariabil te trece prin pasul Tizi-n-Tichka, un fel de Transfagarasan in varianta Marocana. Un drum acceptabil de prost, cu peisaje incredibile si vanzatori ambulanti pe marginea drumului ce vand pietre fals colorate fetelor entuziasmate si baietilor convinsi de fetele entuziasmate. Da, sunt tare mandru de piatra mea.

Continue reading

Maroc partea I – o noapte in desert

1

M-am pierdut în deşert şi am stat 30 de ore sub cerul liber fără apă şi fără mâncare. Atunci am căpătat o profundă dragoste pentru viaţă. Şi am scăpat de frică”. Sunt cuvintele marelui scriitor contemporan francez Eric Emmanuel Schmitt despre noaptea in care si-a gasit credinta.

Probabil de aceea e un scriitor de succes, pentru ca “le are cu vorbele”. Nu stiu daca si in ce conditii dupa o noapte si o zi in desert il gasesti pe Dumnezeu. Eu unul nu L-am gasit…asta poate si pentru ca Il stiam deja. Sau poate pentru ca, mai nou, Dumnezeu prefera lemnul si spatiile mici, iar in desert nu gasesti de niciuna. Dar in cuvintele unui non-scriitor, o noapte in desert nu poate fi comparata cu nimic, mai ales daca acel desert se numeste Sahara.

Continue reading

Memorialului Victimelor Comunismului si al Rezistentei din Sighetul Marmatiei – o rana deschisa

DSC023123

„E frig, ar fi trebuit sa imi pun ceva mai gros“- este prima remarca pe care o faci cand pasesti in Memorialului Victimelor Comunismului si al Rezistentei din Sighetul Marmatiei, inainte sa tragi o fuga pana la masina sa iti iei o jacheta ceva pe tine.

Pe o straduta din centrul orasului, unde in urma cu nici 50 de ani nu puteai merge din cauza mirosului, se afla cladirea severa a Memorialului, fosta inchisoare politica comunista. Astazi flancata de terase si cladiri vechi si frumos restaurate, pare perfect integrata in peisaj. Un turist necunoscator nu ar putea banui ca in spatele acelor zidurilor au fost torturati si au murit sute de detinuti politici, unii dintre ei mari lideri ai Romaniei. Nu poti crede pana ce nu-i treci pragul si totul se schimba.

Continue reading