Sankt Petersburg – Orasul lui Petru cel Mare

DSC0368144.jpg

Urăsc Rusia.

O urăsc caci din cauza Rusiei bunicii mei au dus o viata chinuita. O urăsc deoarece comunismul a distrus cultura, intelectualitatea și valorile poporului roman, iar eu personal cred ca tot haosul în care trăim ni se trage de la rusi.

Cu toate astea, nu urăsc cultura rusa, istoria rusa pana la 1917 și, cu atât mai mult, nu urăsc rusii…complicat. Cu aceste gânduri și simțiri am plecat sa descopăr Sankt Petersburg-ul, orașul lui Petru cel Mare.

De la început fie spus Sankt Petersburg-ul nu este chiar Rusia, cel puțin nu mai mult decât este Odorheiu Secuiesc, de exemplu, România. Sigur, se vorbește rusa (aproape toți tinerii știu engleza), se scrie în chirilica, iar locuitorii sunt cetățeni rusi, dar arhitectura și atmosfera generala este una europeana. Si este și normal sa fie asa caci Sankt Petersburg-ul a fost construit privind spre vest, “Poarta către Europa”. Istoria sa scurta, de puțin peste 300 de ani, este inseparabil legata de perioada țaristă.

Numeroșii tari ce s-au perindat pe la Palatul de Iarna, de la Petru cel Mare pana la nefericitul Nicolae al Doilea, au transformat Sankt Petersburg-ul într-un oraș de o măreție fără egal în întreaga Europa. Si deși a trecut prin războaie și revoluții sângeroase ce au lăsat în urma distrugeri și ruine, nu și-a pierdut deloc din strălucire. Ba din contra, orașul lui Pușkin și al lui Dostoievski pare mai viu ca niciodată…nu ca as ști cum arata în alte perioade, dar asa îmi place mie sa cred.

Sankt Petersburg-ul oferă o aura unica pentru fiecare în parte, în funcție de ceea ce cauți. Pasionații de fotografie se pot pierde pe canale în perioada nopților albe, sfârșit de mai început de iunie, când soarele nu apune deloc. Pasionații de literatura găsesc la orice colt de strada adresa sau urmele vreunui personaj din “Crima și pedeapsa” ori “Frații Karamazov” sau a unui loc în care însuși Dostoievski a locuit. Credincioșii ortodocși și nu numai își vor reaminti de măreția lui Dumnezeu în impunătoarele catedrale Sf Isaac, Kazan, Sfinții Petru și Pavel sau Biserica Mântuitorului Insângerat. Pentru iubitorii de arta exista Palatul de Iarna, mai cunoscut sub numele de Ermitaj, cel mai mare muzeu din lume după Luvru, cu opere ale lui Leonardo da Vinci, Raphael, Van Gogh, Rembrandt, Renoir&friends și multi alții.

Pentru toți ceilalți exista vodka, foarte multa vodka și femei frumoase…și desigur, apusul de pe Neva.

Cat despre rusi, chiar și în Sankt Petersburg, mi s-au părut în mare lor majoritate oameni reci și duri, parca gata oricand sa demonstreze lumii ca ei sunt vrednicii urmași a lui Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare, Stalin cel Mare și cam orice alt rus care a fost Mare. Chiar și tinerii lasă impresia asta, cu toate ca multi par cat se poate de prietenoși. Întorcându-ne în zilele noastre, teama de Marele Urs creste din ce în ce mai mult prin parțile astea ale lumii. Nu pot sa îmi dau seama cat este de îndreptățit, dar m-am convins în cele câteva zile de hălăduit prin Sankt Petersburg ca pana și în orașul ce privește către Vest, inima locuitorilor bate indubitabil pentru Mama Rusia și gloria de odinioară. Sângele apa nu se face și nici memoria colectiva nu se șterge peste noapte, din păcate.

Un lucru e cert: urăsc Rusia în continuare.

Islanda – Tara fericirii

30

I se zice “the Land of Fire and Ice”. De “ice” am avut parte, de “fire”, din fericite, foarte putin. Spun din fericire pentru ca atunci cand e vorba de foc de obicei se refera la eruptia vreunui vulcan (sau mai multi) care reusesc sa perturbe toata tara si, cateodata, lumea intreaga. Tara, dupa cum era deja evident, este Islanda…da da, acea insula indepartata, de 300.000 de suflete, care totusi stie si fotbal si handbal si turism si sa revina din crize economice.

Am petrecut 10 zile in Islanda, putin la scara unei vieti, destul de mult la scara unui concediu de corporatist. Si dupa 10 zile, la plecare, tot nu am reusit sa imi dau seama daca islandezii sunt norocosi ca sunt islandezi sau nu. Continue reading

Atena – Intre mit si tzatziky

DSC09419.jpg

Am plecat cu asteptari foarte mici la Atena. Si asta din diferite motive, toate izvorand din cele auzite, desigur: ba ca e murdara si nesigura, ba ca nu ai ce vedea in afara de niste ruine, ba ca e plina de refugiati, samd. Imi si imaginam un oras full de sirieni amarati ce isi fac nevoile la orice colt de strada, laolalta cu alti amarati, grecii. Asta si impresia generala ca atunci cand spui Grecia te gandesti la insule, mare albastra, nisip fin, all inclusive, iar Atena e doar asa, poate o excursie de o zi, aruncata acolo la dus sau la intors.

Doar ca, odata ajuns acolo (multumesc din nou Ryanair), perceptia mea pre-setata s-a schimat cu 180 de grade si am descoperit un oras chiar plin de farmec, istorie, viata si alte cuvinte din astea fensi folosite pentru a descrie o stare. A, si mai presus de toate, surprinzator de curat. Urmele olimpice din 2004 inca se mai vad.

Continue reading

Muntenegru – Un munte nu chiar atat de negru

Montenegro, Kotor Bay.jpg

Crna Gora – am auzit aceasta denumire prima oara in 2014. Era festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de Iarna din Rusia, la care am asistat live (la televizor, desigur). Dintr-o data, aud la difuzorul de pe stadionul olimpic vocea dura si grava a crainicului rus: Crna Gora. Pe moment am crezut ca asta inseamna “mainile sus!” sau “la munca silnica cu voi!”. Dar din fericire nu, nu asta inseamna. Crna Gora este numele oficial al statului Muntenegru.

Fiind cea mai tanara unanim recunoscuta tara a Europei, fosta parte a Yugoslaviei, Muntenegru a scapat relativ ieftin din crancenul razboi Iugoslav din anii 90′. Majoritar ortodoxa, precum aprigul vecin Sarb, si-a dobandit independenta in anul 2006, iar acum se indreapta cu pasi repezi spre NATO si UE, urmand modelul mai harnicului vecin, Croatia. Moneda nationala: Euro 🙂

Continue reading

Istanbul – Orasul de pe Bosfor

DSC07573 (2).jpg

Am pasit prima (si singura) oara in Istanbul pe vremea cand aeroportul international Atatürk era inca sigur, piata Taksim era loc de promenada pasnica, pe strazile pline din cartierul central Sultanahmet explodau numai blitz-urile aparatelor de fotografiat iar hulitul Erdogan era inca destul de simpatic…

Istanbul, necapitala Turciei, este insa cel mai mare oras al tarii. Atat de mare incat, neoficial, dispune de 17-18 milioane de locuitori. Toata populatia Romaniei inghesuita pe o suprafata de marimea judetului Ialomita. E ceva aglomeratie, un cuvant care descrie perfect prima interactiune cu orasul aflat pe doua continente, despartit de stramtoarea Bosfor. Fie ca este dimineata devreme, la pranz sau seara tarziu, forfota este omniprezenta iar starzile sunt pline de vanzatori ambulanti, pregatiti sa iti faca super oferte la orice pereche de adidasi originali Make, doar pentru ca esti consatean cu marele Hagi.

Continue reading

Maroc partea II – Muntii Atlas

1.jpg

Muntii Altas…tin minte cum, in Gibraltar fiind, ma uitam peste “garla” si, la mare departare, se puteau distinge muntii Atlas. Ca niste himere, eram absolut fascinat de ei si de tot ce ar putea reprezenta Marocul. O lume total diferita de ce stiam eu in Europa cea de toate zilele.

Ei iata ca, 2 ani mai tarziu, pasii si, mai ales, avionul m-au purtat spre Maroc, impreuna cu cei din TravelSelfie.ro. Si, inevitabil, spre impunatorii Munti Atlas. Nu stiu de ce, poate datorita numelui, dar un singur cuvant pot gasi ca sa ii descriu: primordialitate.

Dar sa revenim…ca sa ajungi in desert dinspre Marrakesh ruta este una singura. Sunt de fapt doua, in functie de partea desertului Sahara in care te duci. Dar cert e ca drumul invariabil te trece prin pasul Tizi-n-Tichka, un fel de Transfagarasan in varianta Marocana. Un drum acceptabil de prost, cu peisaje incredibile si vanzatori ambulanti pe marginea drumului ce vand pietre fals colorate fetelor entuziasmate si baietilor convinsi de fetele entuziasmate. Da, sunt tare mandru de piatra mea.

Continue reading

Maroc partea I – o noapte in desert

1

M-am pierdut în deşert şi am stat 30 de ore sub cerul liber fără apă şi fără mâncare. Atunci am căpătat o profundă dragoste pentru viaţă. Şi am scăpat de frică”. Sunt cuvintele marelui scriitor contemporan francez Eric Emmanuel Schmitt despre noaptea in care si-a gasit credinta.

Probabil de aceea e un scriitor de succes, pentru ca “le are cu vorbele”. Nu stiu daca si in ce conditii dupa o noapte si o zi in desert il gasesti pe Dumnezeu. Eu unul nu L-am gasit…asta poate si pentru ca Il stiam deja. Sau poate pentru ca, mai nou, Dumnezeu prefera lemnul si spatiile mici, iar in desert nu gasesti de niciuna. Dar in cuvintele unui non-scriitor, o noapte in desert nu poate fi comparata cu nimic, mai ales daca acel desert se numeste Sahara.

Continue reading

Memorialului Victimelor Comunismului si al Rezistentei din Sighetul Marmatiei – o rana deschisa

DSC023123

„E frig, ar fi trebuit sa imi pun ceva mai gros“- este prima remarca pe care o faci cand pasesti in Memorialului Victimelor Comunismului si al Rezistentei din Sighetul Marmatiei, inainte sa tragi o fuga pana la masina sa iti iei o jacheta ceva pe tine.

Pe o straduta din centrul orasului, unde in urma cu nici 50 de ani nu puteai merge din cauza mirosului, se afla cladirea severa a Memorialului, fosta inchisoare politica comunista. Astazi flancata de terase si cladiri vechi si frumos restaurate, pare perfect integrata in peisaj. Un turist necunoscator nu ar putea banui ca in spatele acelor zidurilor au fost torturati si au murit sute de detinuti politici, unii dintre ei mari lideri ai Romaniei. Nu poti crede pana ce nu-i treci pragul si totul se schimba.

Continue reading

Cinque Terre – Un photoshop natural

DSC012031121.jpg

Vernazza

Imi si imaginez discutia purtata intre Mario si Giuseppe in urma cu cateva sute de ani, pe coasta stancoasa a Liguriei Italiene:

Ciao Mario, come stai?”

“Molto bene, Peppe, tu?”

“Uite bine…auzi, uite ce ma gandeam: ce-ar fi sa intemeiem noi aici, pe stancile astea, niste satulete dragute si colorate, cu casele una in varful celeilalte?”

“Dar Peppe, nu o sa ne fie greu in viata de zi cu zi, cu aprovizionarea, cu urcatul dealurilor si al stancilor?”

“Ooo ba da Mario, ne va fi foarte greu, ne vom chinui vreo cateva sute de ani cu traiul pe aici, ne vom blestema zilele. Dar va veni o zi cand se va inventa trenul, aparatul de fotografiat si agentiile de turism iar carduri carduri de oameni se vor inghesui sa ne viziteze. Sigur, noi nu vom mai fi de mult, dar urmasii urmasilor nostri vor face o gramada de bani de pe urma turistilor si ne vor multumi vesnic.”

Mai mult sau mai putin, cred ca asa a decurs discutia. Dar eu, din perspectiva turistului cu aparatul foto atarnat de gat, tin sa le multumesc pentru decizia luata.

Continue reading

Masivul Ceahlau – Dumnezeu prefera lemnul

1

Lui Dumnezeu Ii plac catedralele. Si nu Ii plac de ieri, de azi, ci de mult, mult timp inainte ca noi oamenii sa putem pune caramida peste caramida. Sau sa stim ce naiba e aia o caramida. Iar drept marturie sta Masivul Ceahlau, adevarata catedrala a mantuirii acestui neam.

Inaltandu-se semet deasupra Lacului Izvorul Muntelui, pana pe la 1900 de metri altitudine, Ceahlaul este aproape unanim recunoscut drept muntele sacru al Romaniei. Si intr-o tara despre care se spune ca ar fi pamantul ales sau principalul pol energetic al lumii, asta inseamna ceva. Continue reading