Islanda – Tara fericirii

30

I se zice “the Land of Fire and Ice”. De “ice” am avut parte, de “fire”, din fericite, foarte putin. Spun din fericire pentru ca atunci cand e vorba de foc de obicei se refera la eruptia vreunui vulcan (sau mai multi) care reusesc sa perturbe toata tara si, cateodata, lumea intreaga. Tara, dupa cum era deja evident, este Islanda…da da, acea insula indepartata, de 300.000 de suflete, care totusi stie si fotbal si handbal si turism si sa revina din crize economice.

Am petrecut 10 zile in Islanda, putin la scara unei vieti, destul de mult la scara unui concediu de corporatist. Si dupa 10 zile, la plecare, tot nu am reusit sa imi dau seama daca islandezii sunt norocosi ca sunt islandezi sau nu. Cert este ca sunt, dovedit, cei mai fericiti oameni din lume. Asa ca, dincolo de frumusetea absolut unica a Islandei, pe care pozele o descriu infinit mai bine decat ar putea cuvintele, principalul meu gand cat m-am aflat in Islanda, si mult timp dupa, a fost despre fericire. M-am intrebat adesea ce ii poate face atat de fericiti pe locuitorii acestei tari reci si incontinuu pericol de autodistrugere. Si incet, incet, pe masura ce zilele treceau, am inceput sa caut raspunsuri.

Poate multitudinea de cascade incurcubeate (copyright la cuvant), ghetari imensi, fiorduri adanci, vulcani spectaculosi sau campuri de lava impietrite sunt secretul. Cerul colorat in verde, mov si alb in recile nopti islandeze sigur contribuie substantial. As fi zis ca iarba ii face fericiti, fiind notoriu ca islandezii cred cu tarie in existenta trolilor si a altor fiinte magice. Dar apoi iti dai seama ca toata iarba este rezervata milioanelor de oi si cai de pe coclauri.

Islanda e o tara in mare parte arida, foarte arida. Ba chiar se spune ca acolo unde sunt 5 copaci grupati e o padure. Dar oare cum o fi sa stii ca sub casuta ta din lemn se imbina 2 uriase placi continentale, cea Europeana si cea Americana, gata oricand sa produca scantei in urma frecusului intens. Probabil ca accepti si gasesti motive de bucurie si din asta, ca a mai trecut o zi, un an sau un secol si tu si ai tai sunteti tot acolo.

Poate ca islandezii sunt fericiti pentru ca n-au de ales. Adevarul e ca n-am gasit un raspuns concret. La fel cum nu reusesc sa gasesc un raspuns concret nici pentru tristetea profunda din tara (inca) verde unde (inca) locuiesc eu, desi caut de ceva vreme. Dar asta e alta poveste, pentru altadata.

Atena – Intre mit si tzatziky

DSC09419.jpg

Am plecat cu asteptari foarte mici la Atena. Si asta din diferite motive, toate izvorand din cele auzite, desigur: ba ca e murdara si nesigura, ba ca nu ai ce vedea in afara de niste ruine, ba ca e plina de refugiati, samd. Imi si imaginam un oras full de sirieni amarati ce isi fac nevoile la orice colt de strada, laolalta cu alti amarati, grecii. Asta si impresia generala ca atunci cand spui Grecia te gandesti la insule, mare albastra, nisip fin, all inclusive, iar Atena e doar asa, poate o excursie de o zi, aruncata acolo la dus sau la intors.

Doar ca, odata ajuns acolo (multumesc din nou Ryanair), perceptia mea pre-setata s-a schimat cu 180 de grade si am descoperit un oras chiar plin de farmec, istorie, viata si alte cuvinte din astea fensi folosite pentru a descrie o stare. A, si mai presus de toate, surprinzator de curat. Urmele olimpice din 2004 inca se mai vad.

Am zabovit in Atena 2 zile aproape pline, din care una, pot paria toata mica mea avere pe asta, a fost sigur cea mai ploioasa zi din an. A plouat cu galeata ore intregi, strazile erau pline de apa, si cu toate astea nimic n-a parut dat peste cap…curios. Dupa ce ploaia ne-a intrerupt brusc turul gratuit prin oras si ne-a udat bini di tat, am profitat de moment sa vizitam niste muzee, si prin muzee inteleg doar unul, cel mai celebru de altfel, New Acropolis Museum, sediul faimoaselor cariatide originale si multe alte relicve fascinante de pe vremea Atenei Antice.  Ziua ne-am incheiat-o pe cel mai inalt punct din Atena, Muntele Lycabettus. Ca sa ajungi in varf poti fie urca pe jos, fie cu o telecabina sapata direct in munte. Bineinteles, dornici de aventura, am ales telecabina. Odata sus ai in fata ochilor o panorama 360 a Atenei, un oras cu adevarat nemarginit si realmente inghesuit. Atena este unul dintre orasele alea (ca de ex Bucuresti) care sunt mult mai frumoase de la nivelul solului decat privite de la inaltime. Colac peste pupaza, am avut parte si de un apus absolut fascinant, singurul minus fiind ca l-am vazut doar in imaginatia mea, cerul fiind cu desavarsire innourat.

A doua zi am plecat devreme de tot ca sa vizitam, ca orice turist care se respecta, Acropolele. De pe diverse forumuri am aflat ca anticele temple se pot vedea in liniste si pace doar prima ora a diminetii si ultima ora seara, intre cele 2 intervale orare platoul fiind invadat de efectiv tot mapamondul. Inarmati cu 2 bilete, obtinute gratuit datorita celor 2 legitimatii de student falsificate (am praduit si asa saracul stat elen cu 40 de Euro), am putut sa ne bucuram doar noi si alte cateva persoane de impresionantele temple si ruine. Unul dintre momentele acelea cu adevarat wow. Bifat pozele de rigoare, cascat gura si coborat jos, in contrasesns cu hoardele de turisti ce abia isi incepeau lunga zi.

Ultimele ore si ultimii bani au fost cheltuiti cu folos in fascinantul cartier Plaka, un fel de Lipscani dar mult mai mare, mai fermecator, mai civilizat si mai lipsit de fite, unde poti manca gustosul gyros cu sos tzatziky la preturi modice.

Scurta dar intensa vizita in Atena mi-a amintit de expresia aia cum ca “la pomul laudat sa nu te duci cu sacul…”. Pe principiul asta cred ca voi incepe sa merg mai des pe la arbusti si tufe.

Muntenegru – Un munte nu chiar atat de negru

Montenegro, Kotor Bay.jpg

Crna Gora – am auzit aceasta denumire prima oara in 2014. Era festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de Iarna din Rusia, la care am asistat live (la televizor, desigur). Dintr-o data, aud la difuzorul de pe stadionul olimpic vocea dura si grava a crainicului rus: Crna Gora. Pe moment am crezut ca asta inseamna “mainile sus!” sau “la munca silnica cu voi!”. Dar din fericire nu, nu asta inseamna. Crna Gora este numele oficial al statului Muntenegru.

Fiind cea mai tanara unanim recunoscuta tara a Europei, fosta parte a Yugoslaviei, Muntenegru a scapat relativ ieftin din crancenul razboi Iugoslav din anii 90′. Majoritar ortodoxa, precum aprigul vecin Sarb, si-a dobandit independenta in anul 2006, iar acum se indreapta cu pasi repezi spre NATO si UE, urmand modelul mai harnicului vecin, Croatia. Moneda nationala: Euro 🙂

Continue reading

Istanbul – Orasul de pe Bosfor

DSC07573 (2).jpg

Am pasit prima (si singura) oara in Istanbul pe vremea cand aeroportul international Atatürk era inca sigur, piata Taksim era loc de promenada pasnica, pe strazile pline din cartierul central Sultanahmet explodau numai blitz-urile aparatelor de fotografiat iar hulitul Erdogan era inca destul de simpatic…

Istanbul, necapitala Turciei, este insa cel mai mare oras al tarii. Atat de mare incat, neoficial, dispune de 17-18 milioane de locuitori. Toata populatia Romaniei inghesuita pe o suprafata de marimea judetului Ialomita. E ceva aglomeratie, un cuvant care descrie perfect prima interactiune cu orasul aflat pe doua continente, despartit de stramtoarea Bosfor. Fie ca este dimineata devreme, la pranz sau seara tarziu, forfota este omniprezenta iar starzile sunt pline de vanzatori ambulanti, pregatiti sa iti faca super oferte la orice pereche de adidasi originali Make, doar pentru ca esti consatean cu marele Hagi.

Continue reading

Maroc partea II – Muntii Atlas

1.jpg

Muntii Altas…tin minte cum, in Gibraltar fiind, ma uitam peste “garla” si, la mare departare, se puteau distinge muntii Atlas. Ca niste himere, eram absolut fascinat de ei si de tot ce ar putea reprezenta Marocul. O lume total diferita de ce stiam eu in Europa cea de toate zilele.

Ei iata ca, 2 ani mai tarziu, pasii si, mai ales, avionul m-au purtat spre Maroc, impreuna cu cei din TravelSelfie.ro. Si, inevitabil, spre impunatorii Munti Atlas. Nu stiu de ce, poate datorita numelui, dar un singur cuvant pot gasi ca sa ii descriu: primordialitate.

Dar sa revenim…ca sa ajungi in desert dinspre Marrakesh ruta este una singura. Sunt de fapt doua, in functie de partea desertului Sahara in care te duci. Dar cert e ca drumul invariabil te trece prin pasul Tizi-n-Tichka, un fel de Transfagarasan in varianta Marocana. Un drum acceptabil de prost, cu peisaje incredibile si vanzatori ambulanti pe marginea drumului ce vand pietre fals colorate fetelor entuziasmate si baietilor convinsi de fetele entuziasmate. Da, sunt tare mandru de piatra mea.

Continue reading

Maroc partea I – o noapte in desert

1

M-am pierdut în deşert şi am stat 30 de ore sub cerul liber fără apă şi fără mâncare. Atunci am căpătat o profundă dragoste pentru viaţă. Şi am scăpat de frică”. Sunt cuvintele marelui scriitor contemporan francez Eric Emmanuel Schmitt despre noaptea in care si-a gasit credinta.

Probabil de aceea e un scriitor de succes, pentru ca “le are cu vorbele”. Nu stiu daca si in ce conditii dupa o noapte si o zi in desert il gasesti pe Dumnezeu. Eu unul nu L-am gasit…asta poate si pentru ca Il stiam deja. Sau poate pentru ca, mai nou, Dumnezeu prefera lemnul si spatiile mici, iar in desert nu gasesti de niciuna. Dar in cuvintele unui non-scriitor, o noapte in desert nu poate fi comparata cu nimic, mai ales daca acel desert se numeste Sahara.

Continue reading

Memorialului Victimelor Comunismului si al Rezistentei din Sighetul Marmatiei – o rana deschisa

DSC023123

„E frig, ar fi trebuit sa imi pun ceva mai gros“- este prima remarca pe care o faci cand pasesti in Memorialului Victimelor Comunismului si al Rezistentei din Sighetul Marmatiei, inainte sa tragi o fuga pana la masina sa iti iei o jacheta ceva pe tine.

Pe o straduta din centrul orasului, unde in urma cu nici 50 de ani nu puteai merge din cauza mirosului, se afla cladirea severa a Memorialului, fosta inchisoare politica comunista. Astazi flancata de terase si cladiri vechi si frumos restaurate, pare perfect integrata in peisaj. Un turist necunoscator nu ar putea banui ca in spatele acelor zidurilor au fost torturati si au murit sute de detinuti politici, unii dintre ei mari lideri ai Romaniei. Nu poti crede pana ce nu-i treci pragul si totul se schimba.

Continue reading

Cinque Terre – Un photoshop natural

DSC012031121.jpg

Vernazza

Imi si imaginez discutia purtata intre Mario si Giuseppe in urma cu cateva sute de ani, pe coasta stancoasa a Liguriei Italiene:

Ciao Mario, come stai?”

“Molto bene, Peppe, tu?”

“Uite bine…auzi, uite ce ma gandeam: ce-ar fi sa intemeiem noi aici, pe stancile astea, niste satulete dragute si colorate, cu casele una in varful celeilalte?”

“Dar Peppe, nu o sa ne fie greu in viata de zi cu zi, cu aprovizionarea, cu urcatul dealurilor si al stancilor?”

“Ooo ba da Mario, ne va fi foarte greu, ne vom chinui vreo cateva sute de ani cu traiul pe aici, ne vom blestema zilele. Dar va veni o zi cand se va inventa trenul, aparatul de fotografiat si agentiile de turism iar carduri carduri de oameni se vor inghesui sa ne viziteze. Sigur, noi nu vom mai fi de mult, dar urmasii urmasilor nostri vor face o gramada de bani de pe urma turistilor si ne vor multumi vesnic.”

Mai mult sau mai putin, cred ca asa a decurs discutia. Dar eu, din perspectiva turistului cu aparatul foto atarnat de gat, tin sa le multumesc pentru decizia luata.

Continue reading

Masivul Ceahlau – Dumnezeu prefera lemnul

1

Lui Dumnezeu Ii plac catedralele. Si nu Ii plac de ieri, de azi, ci de mult, mult timp inainte ca noi oamenii sa putem pune caramida peste caramida. Sau sa stim ce naiba e aia o caramida. Iar drept marturie sta Masivul Ceahlau, adevarata catedrala a mantuirii acestui neam.

Inaltandu-se semet deasupra Lacului Izvorul Muntelui, pana pe la 1900 de metri altitudine, Ceahlaul este aproape unanim recunoscut drept muntele sacru al Romaniei. Si intr-o tara despre care se spune ca ar fi pamantul ales sau principalul pol energetic al lumii, asta inseamna ceva. Continue reading

Oravita – Micul oras cu mari premiere

DSC04705-2

Cine stie, fara sa caute pe Google, in ce zona a Romaniei se afla Oravita, e tare. Cand privesti pe harta si vezi cate cioturi de autostrada, drumuri si drumulete trebuie sa strabati pana sa ajungi acolo, iti vine sa o iei in partea opusa, spre mare.

Cine are totusi curiozitatea sa afle cate ceva despre Oravita, locul de unde incep celebrele Chei ale Nerei,  va avea surpriza sa descopere 2 comori minunate ale tarisoarei noastre. Continue reading